Alba-neagra cu cauciucurile de iarnă

Recent, puţinii neuroni ai proaspătului ministru al transporturilor au născocit o idee strălucită (sper să nu fie doar un plagiat şi interese meschine la mijloc): obligativitatea ca iarna toţi posesorii de autovehicule ce doresc să călătorească pe drumurile patriei să doteze autoheniculele personale cu cauciucuri de iarnă.
"Genială" i-a fost revelaţia: "Acum o lună, în timp ce veneam din Poiana Braşov înspre Bucureşti, au început să cadă câţiva fulgi de zăpadă. Brusc, au început ciocnirile între maşini. M-am enervat, i-am sunat pe cei de la Compania de Drumuri şi i-am luat la întrebări. Le-am zis că îi dau afară dacă nu iau măsuri urgente. Ei mi-au spus că nu e vina lor, pentru că toată lumea are cauciucuri de vară."

Ideea în sine nu e rea deloc. Problema e că ea vine într-un moment foarte neinspirat... la spartul târgului, în noiembrie. Drept pentru care decizia materializării ideii a fost amânată pentru anul viitor.
Se pare că unii s-au grăbit să sară repede pârleazu', înainte ca doamna Boagiu să spună "hop". Acţiunea lor nu e deloc de condamnat. De condamnat e aspectul ce i-a determinat pe aceşti conaţionali să facă această investiţie. Ei nu s-au gândit până acum la siguranţa lor şi a celor din jurul lor. Le e frică doar de amendă!
De pe urma disperării românilor cei cu mintea de pe urmă au profitat propietarii magazinelor şi service-urilor de specialitate. Mai mult ca sigur, şi anul viitor se vor găsi băieţi deştepţi care să profite de culoarul legislativ prospăt creeat.

Subscriu şi eu necesităţii acestor accesorii auto.
Am simţit diferenţa ce-o pot face aceste cauciucuri în iarna 2007-2008. Atunci, urcam fără probleme pe Semenic cu SuperNova lui tata, având cauciucuri de iarnă. Treceam pe lângă automobile mult mai scumpe, dar cu "opinci" de vară. Cei ce însoţeau şoferul împingeau la greu maşina pentru a putea lua ceva demaraj.

Anul trecut, în decembrie, într-o dimineaţă, înainte de-a pleca la muncă căzuse un strat moale de zăpadă. Aveam cauciucuri "all seasons". Am ajuns să merg puţin prin cartier şi să mă satur de câte ori s-a activat ABS-ul. M-am întors acasă şi am ales mijlocul de transport în comun.
La muncă, în urma unor discuţii cu colegii m-am decis să nu mă zgârcesc şi să-mi dotez automobilul personal cu un set de cauciucuri de iarnă. În luarea acestei decizii a contribuit şi filmuleţul următor:
  

După cum se poate observa, spaţiul de frânare scade considerabil pentru varianta cu cauciucuri de iarnă, dar şi traiectoria maşinii nu are de suferit ca în celelalte situaţii.
Desigur... unii vor spune că astfel de filmuleţe fac jocurile celor din industria producătoare de pneuri. Poate că există şi o parte de adevăr în acest aspect, dar explicaţiile din film le-am trăit pe propria piele.

Cauciucurile de iarnă au cu totul alte propietăţi faţă de restul, la frig: sunt mai moi, nu se întăresc la temperaturi negative şi permit o aderenţă mult mai bună. Alte detalii tehnice se pot afla de la foştii mei colegi şi aici.

Fireşte, nu e deloc recomandat să foloseşti astfel de cauciucuri pe temperaturi de 21 de grade cum au fost zilele trecute. Totuşi, încet, încet, iarna îşi va intra în rol şi atunci aceste accesorii ne vor face viaţa mai uşoară.

Firmele de asigurari de dincolo ţin cont de acest aspect la despăgubiri. Pe moment, ale noastre, vor ţin cont doar la valoarea poliţei de asigurare. În curând şi ale noastre vor ţine cont la despăgubiri. Dacă provoci accident iarna şi nu ai cauciucuri de iarnă adecvate, chiar şi asigurarea CASCO va acoperi ZERO daune şi eşti bun de plată din buzunarul tău.

S-a mai dus un GENIU

Poezia "Soferul si nevasta-sa":

Ne urcasem cu toţii în autobuz
Care nu era confortabil, dar era independent,
N-avea fiecare locul său,
Dar ne gândeam că o să aibă,
Era primăvară,
Venea vara,
Se dezgheţau drumurile,
Puteai să mergi cu gulerul cămăşii descheiat,
Se dezgheţau drumurile,
Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,
Pe care nu le mai cântasem de multă vreme
Şi unii din cauza vitezei,
Care-i îmbăta,
Alţii cu o tandră ironie,
Am început să zicem, să cântăm
Că autobuzul nostru
E cel care dezgheaţă
Drumul pe care mergem.


Pe direcţia aceea spre munte,
Spre marele munte,
Nu mai mersese niciodată un autobuz,
Numai turişti particulari,
Numai nebuni ocazionali.


Aşa că nu ne interesa destinaţia,
Ne ajungea bucuria
Că mergem cu toţii spre marele munte.
Şoferul era tânăr,
Conducea pentru prima oară
Un asemenea autobuz.
Fusese ajutor de şofer,
Lucrase mult şi cinstit,
După cum mergea, după cum frâna,
Era fără îndoială cel mai bun şofer
Dintre toţi şoferii noştri,
Ăsta conduce exceptional, strigăm noi,
Ăsta-i omul care ne trebuie
Şi el dădea din mână cu modestie
Rugându-ne să nu-l mai lăudăm,


Cal încurcăm la condus.
În fond e autobuzul dvs.,
Eu sunt al dvs.,
M-aţi ales să conduc autobuzul,
Asta-i treaba mea.


Noi am aplaudat, chiar şi aceasta lepădare, a lui,
De laudele noastre.


Şi autobuzul mergea mai departe
Şi-n diverse localităţi, în care ne opream,
Mulţi urcau
Şi nimeni nu mai voia să coboare.
Era un autobuz unic
Nu mai exista aşa ceva în imprejurimi.
Rămăseseră-n urmă troleibuzele agăţate
De reţeaua electrică
Şi lipsite de orice independenţă,
Tramvaiele înghesuite între sine
Şi aceeaşi reţea.


Autobuzul nostru se încărcase înspăimântător,
Fiecare urca în autobuz cu ce avea mai bun,
Şoferul conducea exceptional,
Nimeni nu conduce mai bine ca el,
Strigam noi
Şi el dădea moale din mână,
Şi noi strigam iarăşi,
Lasă frate, lasa modestia la o parte,
Da-o dracului de modestie
Noi, care n-am avut niciodată posibilitatea
Unui asemenea drum,
Ştim valoarea lui adevărată,
Eşti al nostru,
Eşti dintre ai noştri,
Rămâi între noi,
Bravo,
Ura,


Şi el nu mai putea să ne oprească,
Trebuia să fie atent la drum,
Iar noi eram prea mulţi
Şi începusem să-l încomodăm,
Stăteam claie peste grămadă în autobuz,
Dar uneori îi blocam o mână sau un picior,
Până când câţiva meseriaşi
L-au rugat să oprească pentru câteva minute
Ca să-i faca o cuşca de protecţie,
Să nu-l mai încomodăm la condus,


Dar să-şi ia şi nevasta lângă el,
Au zis alţii,
Că drumul e lung şi se plictiseşte omul.
Şi uite-l acum în cuşca lui de protecţie,
În cabina lui blindată!


Ce hotărât conduce,
A dat drumul şi la muzică,
Se aude în toată maşina o muzică eroica,
Pe care o întrerupem noi din când în când
Cu cântece despre el şi de drumul nostru,
Şi hai, mă, să fim atenţi şi cu nevastă-sa,
Ca şi el e om.


În autribuz vara e cald
Iarna e frig,
Drumul continua,
Am început să obosim,
Nene şoferule, opreşte,
Să ne odihnim şi noi.
Să te odihneşti şi dumneata,
Că n-o fi foc,
Dar el nu mai aude,
El conduce,
Şi-ntr-adevăr, conduce exceptional,
E cel mai bun, strigam toţi,
Dar ne e foame,
Pentru că n-am mai oprit demult,
Şi-avem nevoie şi noi
De pâine, de apă, de un răgaz,
Probabil c-am început să-l şi enervăm
Cu mofturile noastre
Setea, foamea, somnul,
Geamurile autobuzului nu mai există demult,
Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,
Uşile au ruginit şi nu se mai deschid,
Şi şoferul conduce autobuzul
Din ce în ce mai nervos,
A început să facă şi accidente,
Stau şi el şi nevastă-sa cu mâinile pe volan,
Marile piscuri îi cheamă,
Mai e puţin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferată,
Vecină cu drumul,
După ce ni s-au spart cauciucurile
Şi după ce şoferul a dărâmat
Cu lovituri de autobuz
Case şi biserici,
Sate şi oraşe,
Începem să coborâm,
Şi bineînţeles că viteza creşte,
Aşa e la orice coborâre,
Viteza creşte,
Nu mai e nimeni în autobuz,
Unii au murit,
Alţii au fugit,
Alii ne-am uscat de foame şi de sete,
Alţii am îngheţat de frig,
Muntele e tot mai departe,
Dar autobuzul coboară
Halucinând pe linia moartă
De cale ferată,
Şi numai ei doi,
Şoferul şi nevastă-sa,
În cabina blindată,
Se uită doar înainte,
Nu mai ştiu pe cine conduc şi unde se duc,
Şi de ce tac toţi pasagerii
Şi de ce se merge cu viteza prăbuşirii,
Când excursia începuse atât de frumos
Către marele munte.

Autor Adrian PĂUNESCU, 12/13 iulie 1987. Dacă cineva nu s-a prins cine e şoferul, îi mai dau două indicii: N. C. sau "odiosul".

Ieri, a fost condus pe ultimul drum şi înmormântat cu onoruri militare. Acum trupul său e aşezat în cimitirul Bellu alături de ceea mai mare pleiadă de personalităţi ce le-a dat acest popor în ultimele două secole. 

Păcat că s-a adeverit, încă odată ideea, că ştim să ne preţuim valorile doar atunci când ele nu mai există printre noi.

DUMNEZEU SĂ-L IERTE! FIE-I ŢĂRÂNA UŞOARĂ!